Fiica mea mi-a telefonat de mai multe ori să-mi spună:
– Mamă, trebuie să vii să vezi narcisele galbene înainte ca vremea lor să treacă!
Eu doream acest lucru, dar era un drum de două ore cu mașina de la Laguna la lacul Vârful Săgeții. Când fiica mea a sunat a treia oară, i-am promis că voi merge joia viitoare. În acea zi însă timpul s-a răcit dintr-odată și a plouat.
Dar promisesem, așa că am mers acolo. Când în sfârșit am pășit în casa lui Carolyn și i-am salutat și îmbrățișat pe ea și pe nepoții mei am spus:
– Carolyn, lasă narcisele galbene. Timpul este nefaborabil, sunt nori și ceață, așa că nu există nimic în lumea această care să mă facă să mai conduc câțiva kilometri!
Fiica mea a zîmbit și, cu mult calm, a spus:
– Noi conducem pe vremea asta, mamă.
– Ei bine, nu merg nicăieri pînă nu se face timp frumos.
Am crezut că am fost destul de convingătoare.
– Sper însă că mă vei duce la service ca să-mi ridic mașină, a spus fiica mea.
– Cât de departe trebuie să mergem?
– Câteva străzi. O să conduc eu, sunt obișnuită cu asta.
După câteva minute, am întrebat-o:
– Unde mergem ? Ăsta nu e drumul spre service.
– Mergem spre narcisele galbene. Carolyn a zâmbit.
– Carolyn, am spus eu cu asprime în glas, te rog să întorci.
– Liniștește-te, mamă. Nu-ți vei ierta niciodată dacă pierzi această experiență.
După aproximativ 20 de minute, am intrat pe o străduță pietruită și am văzut o mică biserică. Mai încolo, pe partea bisericii, am văzut scris cu litere de mână: „Gradina narciselor galbene”. Am coborât din mașină și am mers în urma lui Carolyn în jos pe cărare. Apoi cărarea a cotit și când am ridicat privirea am rămas mută de uimire.
Înaintea mea se afla cea mai minunată imagine. Arată de parcă cineva luase un butoi uriaș de aur și îl revărsase peste piscul și versanții muntelui. Florile au fost plantate în maiestuoase vârtejuri, minunate fâșii și rânduri portocaliu închis, albe, galben ca lămâia, roz-portocaliu, galben ca șofranul și galben ca untul.
Fiecare varietate de flori a fost plantată ca un grup, așa că s-au învolburat și au înflorit ca niște râuri cu tonalități cromatice unice. Erau 5 acri de flori.
– Dar cine a făcut asta?, am întrebat-o pe Carolyn.
– O femeie. Ea locuiește aici pe proprietate. Aceea este casa ei.
Carolyn mi-a indicat o casă mică și modestă în mijlocul acelui ținut. Am mers către casă. Pe un zid am văzut un afiș. „Răspunsuri la întrebările pe care știu că ți le pui” era titlul.
Primul răspuns a fost un simplu: ”50.000 bulbi.”
Al doilea răspuns a fost: ”Unul, pus pe rând, de către o singură femeie. A fost nevoie de două mâini, două picioare și puțin creier.”
Al treilea răspuns a fost: ”Am început în 1958”.
Am descoperit atunci Principiul Narcisei Galbene. Pentru mine, acel moment a fost o experiență care mi-a schimbat viața.
M-am gândit la această femeie pe care eu nu am întâlnit-o niciodată și care, cu mai mult de 40 de ani în urmă, a început cu un bulb, creând în timp propria sa viziune asupra frumuseții și bucuriei și împodobind vârful unui munte obscur. Plantând pe rând câte un bulb de narcisă, an după an, ea a schimbat pentru totdeauna lumea în care trăia. A creat ceva nespus de magnific, de frumos, de inspirat.
Principiul pe care ni-l arată grădina ei de narcise galbene este unul din cele mai mărețe principii ale creșterii și evoluției. Este lecția care ne învață să înaintăm spre scopurile și dorințele noastre, pas cu pas a adesea făcând doar un pas mic, de copil a și să învățam să iubim ceea ce facem, să învățam să folosim acumularea în timp.
Când multiplicam momentele scurte de timp în care producem ceva mic, prin efort zilnic, vom constata că putem realiza lucruri magnifice. Putem schimba lumea.
– Treaba asta mă întristează, într-un fel, am recunoscut eu. Câte aș fi putut realiza, dacă mi-aș fi stabilit un scop minunat acum 35 ori 40 de ani și aș fi muncit în toți acești ani să-l ating, plantând câte un singur bulb o dată. Gândește-te ce-aș fi fost în stare să realizez!
Fiica mea mi-a spus răspuns în stilul ei direct:
– Începe de mâine! Nu mai are nici un rost să te gândești la timpul pierdut.
Modul de a face dintr-o ”lecție” o bucurie și o cale de evoluție, în loc de un motiv de regret, este să te întrebi: ”Cum pot folosi azi ceea ce tocmai am învățat?”. Ne convingem pe noi înșine că viață va fi mai frumoasă după ce ne vom căsători, după ce vom avea un copil, apoi altul. După care suntem frustrați că nu sunt copiii destul de mari și sperăm că vom fi mai mulțumiți atunci când ei vor crește. Apoi suntem frustrați că sunt adolescenți și se poartă ca atare. Suntem siguri că vom fi fericiți când ei se vor maturiza…
Ne spunem că viață noastră va fi completă când ei se vor căsători, când vom avea o mașină nouă, când vom putea avea o vacanță plăcută, sau când ne vom pensiona.
Adevărul este că nu există un moment mai bun pentru a fi fericit, decât cel prezent. Dacă nu acum, atunci când? Viață noastră va fi întotdeauna plină de schimbări. Este cel mai bine să aceepți asta în sinea ta și să decizi să fii fericit oricum.
Fericirea este calea. Așa că, bucură-te și prețuiește fiecare moment pe care îl ai și prețuiește-l și mai mult, pentru că te bucuri de el împreună cu cineva apropiat, cineva suficient de special că să-ți petreci timpul cu el/ea și amintește-ți că timpul nu așteaptă pe nimeni.
Așa că ÎNCETEAZĂ să mai aștepți…
– până când mașina ori casa este plătită,
– până când îți iei o mașină sau casă nouă,
– până când copiii pleacă de acasă,
– până când îți termini studiile,
– până când slăbești 10 kg,
– până când te îngrași 10 kg,
– până când te căsătorești,
– până când ai copii,
– până când te pensionezi,
– până la vară,
– până la primăvară,
– până la iarnă,
– până la toamnă,
– până când mori…
Nu există un moment mai bun decât cel de acum, pentru ca să fii fericit. Fericirea este o călătorie, nu o destinație! Și poate că astăzi este cea mai bună zi ca să plantezi primul bulb al propriei tale grădini de narcise… tu știi cel mai bine!
sursa foto: wikipedia
sursa text: damaideparte.ro