Trăia odată o femie tânără care avea o problemă foarte serioasă. Tot cea ce mânca avea un gust acru, stricat sau putred. Femeia era înfometată. De aceea viața îi era foarte grea. Tânjea după ceva gustos și nutritiv, ceva care să o poată hrăni și menține în viață. A trăit așa mulți ani, sperând că lucrurile se vor îmbunătăți de la sine. Dar, cum nu a simțit nicio ameliorare s-a decis să apeleze la un tămăduitor. În ciuda convingerii sale că nimic nu o mai putea ajuta, că era mult mai inteligent să nu mai aștepte nicio îmbunătățire a vieții ei, femeia a mers la acel tămăduitor.
El i-a adresat multe întrebări în încercarea de a găsi sursa problemei. Erau însă întrebări pe care pacienta le considera puerile, menite a fi puse de cineva fie prost, fie mai încet în gândire. De asemenea s-a întrebat dacă nu cumva suferea de vreo boală prea ciudată sau rară, una de care cel din fața ei nu auzise, ceea ce l-ar fi făcut să se rezume doar la întrebări. A devenit agitată. Era enervată de acele întrebări, dorindu-și să-i fie rezolvată repede problema sau să fie lăsată în pace.
În ciuda reticenței pe care o simțea, odată cu trecerea timpului femeia a început să descopere multe lucruri. Ghidată fiind de acel terapeut femeia a mărturisit că de fiecare dată când privea mâncarea, i se părea foarte bună. Fructele păreau copate și gata a fi mâncate. Carnea mirosea delicios și arăta în consecință. Părea gătită exact cât trebuia. Laptele și pâinea, proaspete și nutritive. În schimb, în clipa în care mușca sau bea din ele, gustul a ceva acru și stricat îi inunda gura.
Era o experiență neobișnuită și necunoscută oamenilor pe care îi cunoștea. Deși aceștia îi puteau relata momente în care mâncaseră ceva cu un gust rău sau care nu le-au mai plăcut după o vreme, toți păreau în stare să facă diferența între mâncarea proaspătă, nutritivă și cea stricată. Așadar femeia a început să se simtă singură și furioasă. Era dezamăgită de viață. Toate acestea îi creau confuzie și dorea să se schimbe.
Terapeutul a descoperit faptul că femeia nu se simțise așa întotdeauna. Își amintea o perioadă a copilăriei când lucrurile păreau în regulă, iar lumea părea mult mai bună și mai încurajatoare. Treptat, pe măsura ce creștea, femeia a ajuns să creadă că nu poți avea încredere în mâncare. Părea bună, dar apoi o dezamăgea. În mod ciudat, acea descoperire făcută i-a mărit apetitul. A început să caute singurul fel de mâncare care să aibă întotdeauna un gust bun, care să o sature pe deplin și care să îi asigure energia necesară organismului. Dar, de vreme ce nicio mâncare nu poate îndeplini această dorință, ea a devenit și mai frustată.
Terapeutul a concluzionat că femeia nu suferea de vreo afecțiune pe termen nelimitat. Nu se născuse în acel fel, deci se putea schimba. Neîncrederea pe care o acorda hranei a survenit în urma unei schimbări. În consecință, era posibil ca femeia să redevină cea care fusese înainte.
Mai mult, el a explicat că acele convingeri incorecte și nefolositoare s-au dezvoltat în mintea femeii. De exemplu, ea ajunsese să creadă că toate lucrurile, în general, inclusiv proria-i persoană, puteau fi sau numai albe, sau numai negre. Catalogarea lor se restrângea numai la două calificative: bun sau rău. Nu exista cale de mijloc. Presupunerea că mâncarea odată catalogată ca fiind rea la gust, chiar și gustată numai pentru o singură dată, nu mai putea fi de încredere. Din cauza acelei presupuneri femeia avea grijă să nu se mai încreadă deloc în asemenea alimente și le ”vâna” orice imperfecțiune chiar dacă avea doar o vagă impresie că urma să fie dezamăgită. În mod evident șansele ca orice fel de hrană să i se pară de proastă calitate au crescut vertiginos. Pe măsură ce trecea timpul ea a început să caute doar mâncarea perfectă. Ori de câte ori gusta din vreun fel de mâncare femeia își spunea părerea ghidându-se doar după criterii ce vizau perfecțiunea: să aibă un gust grozav și să-i alimenteze pe deplin întreaga ființă. Astfel că avea așteptări mult prea ridicate, unele ce nu puteau fi realizate. În final, și poate aceea era și cea mai mare greșeală a ei, femeia avea convingerea că era mult prea ciudată și rea ca să merite ceva atât de bun care să-i hrănească ființa.
Pe măsura ce terapeutul îi vorbea despre acele convingeri, femeia și-a dat seama că, de fapt, ele nu o ajutau prea mult, dar nu înțelegea ce să facă să își schimbe modul de a gândi. Gândise astfel, dar cu mulți ani în urmă. Nu dorea să se întoarcă la statutul de copil. Ar fi fost ceva complet ciudat și prostesc. Dar, poate că și-ar fi putut reaminti felul de a gândi de atunci. Și-a amintit că a fost un copil curios și interesat de tot ceea ce o înconjura. Fusese mereu în căutarea de noi învățăminte. Se simțise în siguranță, iar eșecurile erau doar temporare. Poate că ar fi reușit să fie din nou așa!
Vindecătorul i-a dat un sfat oarecum ciudat. El i-a spus să se prefacă și să exerseze. Pentru început femeia a pretins că era curioasă și interesată de felul în care urma să decurgă acea experiență culinară. Spre surprinderea ei, a descoperit că prefăcându-se a fi o persoană curioasă echivala de fapt cu a fi interesată de tot felul de experințe și cu a se bucura mai mult de mâncare. A încetat să mai caute hrana perfectă. Nu se mai referea la aceasta ca la ceva care ar fi putut-o răni. De aceea, pe măsură ce starea ei de bucurie se accentua, gândirea a început să i se schimbe. A început să gândească altfel. S-a intersat de tot ceea ce o înconjura, indiferent de părearea pe care și-o formase despre lume în general. Experiențele noi i se păreau interesante, nu doar prilejuri de a judeca orice. Femeia nu mai era nerăbdătoare să catalogheze lucrurile în: bune sau rele, sigure sau periculoase… Nu o mai interesa decât să afle mai multe noutăți despre ele. Judecând după puțin timp ceea ce o înconjura, a început să nu mai fie atât de aspră și neiertătoare cu ea însăși. Totul, (inclusiv mâncarea și proria-i persoană) a devenit mult mai interesant și mai captivant.
Schimbarea s-a petrecut treptat, pe măsura ce ea se prefăcea că doar experimenta lumea altfel. Dar într-un final această schimbare a devenit permanentă, pe măsura ce exersa noul mod de a aborda mâncarea. Femeia învățase să găsească bucurie în experiențele noi și să accepte într-o măsură destul de mare viața așa cum era ea de fapt.
sursa: Povești terapeutice, Nancy Davis