„Misticismul persan povestește despre un călător care mergea pe un drum aparent fără sfârșit. Era încărcat cu tot felul de poveri. Un sac greu cu nisip îi atârna de spate; un burduf gros cu apă îi era atârnat în jurul corpului. În mâna dreaptă ducea o piatră de formă ciudată, iar în stânga, un bolovan. În jurul gâtului o piatră de moară se legăna la capătul unei frânghii roase. Lanțuri ruginite, cu care trăgea mari greutăți prin nisipul prăfos, îi răneau gleznele. Pe cap, omul ținea în echilibru un dovleac pe jumătate putrezit. Cu fiecare pas, lanțurile zăngăneau. Suspinând și gemând, se mișca înainte pas cu pas, plângându-se de soarta sa grea și de oboseala care îl chinuia. Pe drum, îl întâlni un fermier în căldura strălucitoare a miezului zilei. Fermierul îl întrebă: „O, călătorule obosit, de ce te încarci cu bolovanul acesta?„
„Groaznic de nătâng, râspunse călătorul, nu-l observasem înainte„. Cu aceasta, aruncă piatra la o parte și se simți mult mai ușor.
Iarăși, după ce merse cale lungă pe drum, îl întâlni un fermier și îl întrebă: „Spune-mi, călătorule obosit, de ce te chinui cu dovleacul pe jumătate putrezit de pe cap și de ce tragi acele mari greutăți de fier, legate în lanțuri în urma ta?„
Călătorul răspunse: „Sunt foarte bucuros că mi le-ai arătat! Nu mi-am dat seama ce-mi făceam mie însumi„. Își dădu jos lanțurile și zdrobi dovleacul în șanțul de pe marginea drumului. Încă o dată se simți mai ușor. Dar, cu cât mergea mai departe, cu atât începea să sufere din nou.
Un fermier venind de pe câmp îl privi cu uimire și spuse: „O, om bun, cari un sac cu nisip, dar ceea ce vezi până departe e mai mult nisip decât ai putea tu căra vreodată. Iar burduful tau mare cu apă – ca și cum ai planui să treci deșertul Kawir. Tot drumul, un râu curat curge pe lângă tine și te va însoți în călătoria ta pentru mult timp.„
Auzind acestea, călătorul deschise burduful și goli apa sălcie pe potecă. Apoi, umplu o groapă cu nisipul din ranița sa. Stătu acolo gânditor și se uita la soarele care apunea. Ultimele raze își trimiteau lumina spre el. Se uita la sine, văzu piatra de moară atarnând grea de gâtul său și își dădu brusc seama că piatra era cea care îl făcea încă să mearga atât de încovoiat. O dezlegă și o aruncă în râu, cât putu de departe. Eliberat de poverile sale, călători mai departe prin răcoarea serii, să-și găsească adăpost.”
„Povești orientale ca instrumente de psihoterapie”, Nossrat Peseschkian
sursa foto: wallpapershdtop.com