În prima zi de facultate, profesorul ni s-a prezentat și ne-a dat drept sarcină să facem cunoștință cu cineva necunoscut. M-am ridicat să mă uit în jur și atunci o mână fragilă îmi atinse umărul.
Când m-am întors, am văzut o bătrânică măruntă, cu chipul brăzdat de riduri, care mă privea cu un zâmbet ce îi lumina întreagă ființă.
Spuse: –Bună, frumosule. Mă numesc Rose. Am 86 de ani. Pot să te îmbrățișez?
Am izbucnit în râs și, după acceptul meu, mă strânse în brațe cu putere.
– Ce cauți la universitate la vârstă asta fragedă și inocentă? am întrebat.
– Vreau să găsesc un bărbat bogat, să mă căsătoresc, să mă stabilesc la casă mea, să fac niște copii, răspunse ea zâmbind.
– Hai să lăsăm glumă, am reluat.
Eram foarte curios să aflu ce o motivase să abordeze acest gen de provocare la vârstă ei.
– Dintotdeauna mi-am dorit să merg la universitate și acuma mi se îndeplinește visul, îmi spuse.
După curs ne-am dus la bufetul studențesc și am băut un milkshake de ciocolată. Ne-am împrietenit pe loc. Timp de trei luni, zilnic, după ore, plecam împreună și stăteam de vorba necontenit. Eram de-a dreptul fascinat să îi ascult acestei ”mașinării a timpului” confesiunile atât de bogate în înțelepciune și experiență.
De-a lungul anului, Rose a devenit ”mascotă” campusului și se împrietenea cu ușurință cu toată lumea, oriunde s-ar fi dus. Îi plăcea să se pună la patru ace și să se lăfăie în atenția pe care i-o acordă toată lumea în jur. Și se bucură de fiecare clipă. La sfârșitul semestrului am invitat-o pe Rose să țină un discurs la banchetul fotbaliștilor. Îmi vor rămâne mereu în minte învățăturile ei. A fost prezentată și a pornit spre tribună. Când a început discursul ei pregătit de acasă, scăpa trei dintre cele cinci cartonașe pe care își notase ce voia să spună. Deranjată și stânjeniță, se apleca spre microfon și spuse pur și simplu:
– Îmi pare rău că sunt atât de neîndemântică. Am renunțat la bere în favoarea whiskey-ului și marca asta, Lent, mă bagă în mormânt. N-am să reușesc să mai pun în ordine cartonașele astea, așa că am să va spun ceea ce știu. Noi am râs și ea tuși că să-și dreagă glasul. Continuă:
– Nu încetăm să ne jucăm pentru că îmbătrânim. Îmbătrânim pentru că încetăm să ne jucăm.
Există numai patru secrete pentru a te menține tânăr, a fi fericit și a deveni un om de succes.
Trebuie să râzi și să guști umorul fiecărei zile.
Trebuie să ai un vis. Atunci când rămâi fără vise, mori.
Suntem înconjurați de oameni morți și nici nu ne dăm seamă. E o mare diferență între a îmbătrâni și a evolua. Dacă ai 19 ani și stai în pat inert timp de un an, fără să faci un lucru productiv, vei împlini 20 de ani. Dacă am 87 de ani și zac în pat timp de un an fără să fac nimic voi împlini 88. Toată lumea îmbătrânește. Nu e nevoie de talent sau pricepere. Ideea e să evoluezi, identificând mereu oportunitățile care se ascund în inimă schimbării.
Nu regreta nimic. Cei care sunt deja bătrâni nu regretă ceea ce au făcut, ci mai degrabă ceea ce nu au făcut. Numai cei care au regrete se tem de moarte. Și-a încheiat discursul cântând cu avânt ”Trandafirul”.
Ne-a încurajat să îi studiem versurile și să le punem în practică în viață cotidiană. Rose și-a luat diplomă pe care o dorise atâția ani. La o săptămâna după absolvire, Rose s-a stins pe tăcute în somn. Peste 2000 de studenți au fost alături de cea care le-a demonstrat că nu e niciodată prea târziu să fii ceea ce vrei să fii.
ȘI NU UITAȚI: NU POȚI ALEGE SĂ ÎMBĂTRÂNEȘTI SAU NU; DAR POȚI ALEGE SĂ EVOLUEZI!
text de Christian Goodfroy
sursa foto: www.gograph.com